Nu m-am gândit vreodată că, prin munca pe care o fac, sunt un „apărător al drepturilor omului”

Povestea mea începe acum 18 ani, când am pășit pragul unei organizații neguvernamentale în domeniul incluziunii sociale și promovării drepturilor persoanelor cu dizabilități. Eram la început de cale, întocmai ca acest domeniu în Republica Moldova, întocmai ca ei, oamenii care nu își cunoșteau prea bine drepturile și erau marginalizați. M-am maturizat și am crescut odată cu persoanele cu dizabilități, le-am ascultat și înțeles necesitățile, le-am văzut curajul și voința, le-am aplaudat succesele, am încercat „să repar” injustiția la care erau supuse… Nu m-am gândit vreodată că, prin munca pe care o fac, sunt un „apărător al drepturilor omului”.

Acum realizez că, fiecare etapă a parcursului meu profesional m-a ajutat să conștientizez și să înțeleg nedreptatea sistemului în raport cu copii și persoanele cu dizabilități. La început, munca de cadru didactic de sprijin pentru copii cu dizabilități în școală, mai apoi, procesul de dezvoltare a serviciilor comunitare pentru persoanele cu dizabilități, iar într-un final, coordonarea organizației în acțiuni de pledoarie pentru asigurarea drepturilor persoanelor cu dizabilități și a familiilor lor.

Mai este multă muncă în această direcție, în acest domeniu, dar fiecare mic succes îmi dă aripi și mă determină să nu mă opresc aici, să merg până în pânzele albe.

Persoanele cu dizabilități merită să fie apreciate și să le fie respectate drepturile și demnitatea. Iar asta înseamnă că fiecare dintre noi trebuie să înțeleagă că persoanele cu dizabilități nu reprezintă doar o cifră în datele statistice privind populația, ci că ele au aceleași abilități, însă societatea trebuie să le ofere oportunități pentru a le dezvolta. Familia unui copil cu necesități speciale trebuie să aibă încredere în ziua de mâine. Prietenul, utilizator de scaun cu rotile care își continuă studiile la colegiu, trebuie să poată parcurge orice distanță, independent, fără să se gândească cum îi va fi „norocul” azi cu transportul public. Vecina și cea mai bună prietenă trebuie să aibă un loc de muncă adaptat, unde talentul și profesionalismul îi va fi apreciat.

Uneori, gândul că nu voi izbuti să găsesc o soluție nu îmi dă pace. Și parcă ai depus un efort enorm, și parcă ai făcut totul așa cum trebuie, dar rezultatul întârzie să apară…

Însă lecția învățată în toți acești ani e că schimbarea vine treptat, că în pofida obstacolelor trebuie să continui lupta, să muncesc mai mult în direcția propusă, să găsesc noi și noi aliați, să construiesc parteneriate cu cei care împărtășesc aceeași viziune. Doar împreună suntem mai puternici!

Odată depășite „gândurile negre” mă gândesc că sunt o norocoasă! Am parte de susținerea unei echipe de profesioniști, iar împreună cu colegii din AOPD, cu pași mici, dar siguri, facem progrese spre incluziunea socială a persoanelor cu dizabilități și promovarea respectării drepturilor persoanelor cu dizabilități.

La final de zi, acest lucru îmi dă curaj și credință să merg mai departe! Iar mâine, mâine o luăm de la capăt, cu forțe noi și speranța într-o societatea mai incluzivă și într-o infrastructură mai accesibilă!