Dvs ați fost implicat în criza refugiaților din Ucraina încă din primele zile. Mai continuați aceasta activitate și acum, la 9 luni de la începutul acestui război?
Da, continuăm încă. Vom continua, probabil, pînă se semnează un acord de pace.

În ce constă de fapt implicarea Dvs? 

Ne implicăm în mai multe feluri – doar Asociația noastră are cîteva proiecte în derulare destinate refugiaților – consiliere în carieră și asistență legală pentru încadrarea în cîmpul muncii, sprijin pentru învățarea unei profesii sau a limbii române, ajutor direct – sub forma unor pachete alimentare și a unor pachete de igienă personală – pentru refugiați. În cadrul Inițiativei Moldova pentru Pace, din care facem parte, oferim și mai multe servicii – de transport, asistență pishologică, instruiri, sprijin în căutarea unor opțiuni de cazare, asistență informațională, asistență legală – atît în Chișinău cît și în Bălți dar și în unele puncte de trecere a frontierei.

Din observațiile Dvs, care sunt cele mai grave probleme cu care se confruntă persoanele refugiate odată ajunse în țara noastră?
Problemele sînt multiple și mari. E o problemă majoră cu statutul persoanelor refugiate – la moment statutul lor e determinat de deciziile CSE și acestea se pot schimba de la o lună la alta. Asta creează dificultăți pentru persoanele refugiate de a-și planifica viața pe un termen mai îndelungat în Moldova dar și creează bariere la accesul la servicii precum educația, protecția socială și medicală etc.
O altă problemă ține de cazare – capacitățile spațiilor de găzduire a refugiaților, deschise de către autorități, sînt mult sub numărul de refugiați care se află la moment pe teritoriul Republicii Moldova. Multe persoane stau pe cont propriu sau închiriază locuințe la prețuri exagerate. Alte persoane pur și simplu aleg să plece mai departe ori se întorc înapoi în Ucraina din motivul lipsei oportunităților de cazare.
Evident, aceste probleme afectează diferite grupuri într-un mod diferit: refugiații romi sînt extrem de vulnerabili și se confruntă de multe ori cu discriminare. Femeile singure, persoanele în etate, bărbații apți de serviciu militar, persoane LGBTQI+ – pentru fiecare din aceste grupuri la problemele generale se adaugă și povara unor bariere suplimentare.
Ca să dau un exemplu: nici un centru de găzduire a refugiaților nu primește bărbați singuri!

Activiștii, știm că au fost primii care s-au organizat și au mers la punctele de intrare în țară, implicându-se activ în gestionarea fluxului de refugiați. Cât de greu a fost, la acea etapă să găsiți soluții pentru transportarea, cazarea și susținerea în genere a refugiaților?
La începuturi a existat o mobilizare masivă nu doar a activiștilor (mă refer aici la activiștii pe care lumea îi cunoaște drept activiști), ci și a societății în general. Dacă vă amintiți, la toate punctele de trecere a frontierei erau organizații, inițiative, oameni obișnuiți care mergeau să ajute refugiații din puținul pe care îl aveau. Acești oameni au fost cu toții activiști și cred că nu am văzut o mobilizare mai mare în Moldova de cînd mă știu. Acel ocean de activiști, dacă pot zice așa, a preluat partea cu care instituțiile oficiale nu se descurcau. Ei și-au deschis casele, au adus merinde, haine, plapume la centrele de găzduire sau la frontieră – timp de vreo lună această mobilizare a permis, aproape fără probleme, cazarea temporară a cîteva zeci de mii de persoane refugiate. Într-un sens, la acea etapă nu era atît de greu să găsim cazare sau transport. A devenit mult mai greu să le găsim în momentul în care valul de entuziasm și solidaritate a cam trecut și a trebuit să ne încredem doar în capacitățiile instituțiilor publice. Ca să înțelegeți despre ce vorbesc – capacitatea de găzduire a centrelor deschise de autorități nu depășește niciodată cifra de 10 000 de persoane. Ceea ce e extrem de puțin.  Anume acum, cînd valul de refugiați s-a redus simțitor, este mult mai greu să găsești opțiuni de transport (cele existente la Palanca, bunăoară, transportă oameni doar spre Chișinău și Huși sau la centre de cazare, dar nu oferă servicii pentru refugiații care, de exemplu, sînt cazați la Congaz dar trebuie să vină la Chișinău pentru a-și ridica documentele).
Discriminarea. Este un fenomen des întâlnit în raport cu refugiații?
Războiul, oricît ar părea de trist, a amplificat niște sentimente și atitudini existente. Acolo unde oamenii erau solidari, războiul a amplificat solidaritatea lor. Acolo unde erau prejudecăți, războiul, din păcate le-a amplificat și le-a făcut vizibile. Nu cred că îmi pot explica altfel atitudinea pe care o au oamenii și instituțiile față de grupurile de romi ucraineni, bunăoară. Acestora le e foarte greu să găsească cazare – grupurile religioase nu îi iau, centrele oficiale tind să îi ”plaseze” grămadă (într-un mod în care putem vorbi de segregare) ori să îi refuze sub pretextul că ”noi nu primim romi”.
Apoi, mai ales la primele etape ale crizei refugiaților, cînd laolaltă cu ucrainenii, veneau în Moldova și studenți marocani care învățau în Odesa, marinari filipinezi angajați pe corăbii ucrainene, studenți din Nigeria și Congo, am văzut și alte forme de discriminare – față de persoane de culoare, față de musulmani etc. Persoanele din grupul LGBTQI+ tot nu s-au bucurat de recepție călduroasă.
Bărbații ucraineni apți de serviciul militar sînt de multe ori priviți cu un fel de lipsă de respect și chiar condamnare tacită – ca și cum ar fi putut să fie pe front dar au ales să fugă de luptă din ”lașitate”.

Ce descoperiri despre oameni ați făcut în aceste 9 luni de când veniți în ajutorul refugiaților?

Ziceam mai sus: nu am văzut niciodată anterior o asemenea mobilizare. A fost atît de duios să vezi cum oamenii veneau, de la zeci de kilometri, să aducă un ceaun de sarmale, cîteva plapume, să propună transport și cazare persoanelor refugiate. Marea descoperire personală pentru mine a fost că, în pofida celor 30 ani de tranziție care ne-a ”învățat” să fim doar în competiție unul cu altul, societatea noastră e solidară și știe să ajute la nevoie. E drept, această solidaritate trebuie alimentată și încurajată permanent, dar e deja foarte bine că ea există.

Toleranța, între acceptare și implicare. În care dintre extreme credeți că ne înscriem noi, ca și membri ai societății și în general cât de toleranți credeți că suntem cu refugiații?

E greu să faci generalizări în condițiile în care nu prea ai date relevante. Ca să dau un exemplu, însăși numărarea și identificarea geografică a refugiaților în Moldova e problematică. Știm să sînt 80 mii persoane refugiate în Moldova, mai știm că aproape 7000 dintre ele stau în centre de găzduire deschise de stat, dar restul 70 și ceva de mii nu știm ce e cu ele. Dar faptul că stau în Moldova și nu avem incidente majore de ucraino-fobie desemnează un grad de toleranță înalt al moldovenilor. Care, evident nu trebuie exagerat, dar care există.

Care au fost cele mai mari provocări pe care le-ați  avut de înfruntat în acest proces de susținere continuă a refugiaților?
Sînt cîteva – o parte încă nerezolvate.
De exemplu, eu cred că ar trebui să facem tot posibilul ca acești ucraineni și ucrainene care ne-au pășit pragurile și au venit în țara noastră fugind de război, să nu mai plece înapoi. Adică să îi convingem să rămînă și să facă parte din societatea noastră. În condițiile unei depopulări atît de intense a Moldovei avem nevoie de noi cetățeni și cetățene.
Ce observ de la autorități, însă, e un fel de refuz de a gîndi în perspectivă. Ca și cum autoritățile ar aștepta ca războiul să se încheie și oamenii ăștia să plece înapoi la fel cum au venit.
Ceea ce, evident, nu se va întîmpla.
Lipsa de viziune în privința statutului refugiaților, ce se va întîmpla cu ei, cum să le garantăm drepturile și protecția socială așa încît să nu se simtă cetățeni de mîna a doua – aceasta este cea mai mare provocare pe care o văd eu.

Vă mulțumim mult pentru acest interviu!